Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc
îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare.
Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac.
Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că
sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă
din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar
pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş
putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă
şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare
(intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar
putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci
pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru
harta de faţă.
Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa
mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe
care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am
lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat,
o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria
mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit,
tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de
puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.
Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se
desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi
este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu
jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau
creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu
chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu,
iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.
Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă
va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul,
eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta
este universul meu! (30 septembrie 2005)
No comments:
Post a Comment