Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate,
mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria,
că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc
totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe
jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă
şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu)
viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu,
facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam
concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile
mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele
bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram
în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce
va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care
mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să
mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea
spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de
natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea,
viaţa interioară.
Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare
parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe
responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus
într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai
complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de
elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi
nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…
Un lucru este clar, însă insuficient să mă liniştească. Cu mine se petrec
enorm de multe lucruri. Toate experienţele din ultimul an, nu se poate să nu-şi
fi lăsat amprenta peste conştiinţa mea, însă mintea, ocupată cu tot ce trebuie
să fac, să fiu, nu poate recupera materialul predat, nu poate ajunge din urmă
noutăţile. Mă străduiesc să ţin pasul, să fiu la curent cu ultimele revelaţii
ale spiritului, însă nu le pot asimila, nu am timp, putere, chemare să le
analizez, să le savurez, pentru că trebuie să-mi fac meseria de a fi om mare.
Un alt curs al evenimentelor nu există, e cert! Nu pot face nimic, trebuie
să-mi îndeplinesc cu religiozitate îndatoririle de om în această societate,
nici nu-mi doresc să nu o fac, însă trebuie să încerc să ţin legătura cu mine, să
mă am mereu în vedere. Viaţă simplă şi imaginaţie bogată şi invers… Se pot găsi
lucruri bune şi în a doua variantă, însă cu microscopul. (30 august 2005)
No comments:
Post a Comment